Există cărți care se nasc dintr-o idee și există cărți care se nasc dintr-o nevoie. Privind în urmă, cred că această lucrare aparține celei de-a doua categorii. Nu am început să scriu Proiectul Național pentru a demonstra o teză și nici din convingerea că dețin răspunsuri pe care alții nu le-au găsit. Cartea s-a născut dintr-o întrebare care m-a însoțit ani la rând și care, pe măsură ce experiența profesională și personală s-a acumulat, a devenit tot mai greu de ignorat: de ce România înaintează atât de greu, în ciuda oamenilor valoroși pe care îi are și a oportunităților pe care istoria i le-a oferit?
În întreaga mea activitate profesională, desfășurată în domeniul tehnologiei informației, am învățat că niciun sistem nu poate funcționa sănătos atunci când arhitectura pe care este construit este greșită. Problemele nu apar în momentul în care devin vizibile, ci sunt consecința unor decizii luate cu mult înainte, în etapa în care sunt stabilite principiile, relațiile dintre componente și modul în care întregul sistem este gândit. Ani de zile am privit acest principiu exclusiv prin prisma profesiei mele. La un moment dat am început însă să mă întreb dacă aceeași logică nu poate fi aplicată și în înțelegerea unei societăți. Din această reflecție s-a născut ideea că România nu are nevoie doar de reforme succesive, ci de o arhitectură coerentă a reconstrucției sale.
Totuși, pe măsură ce manuscrisul se apropia de forma finală, am înțeles că lipsea o piesă esențială. Oricât de bine ar fi fost construită o viziune despre viitorul unei națiuni, ea rămânea incompletă dacă nu răspundea unei întrebări mai profunde: cine sunt oamenii care vor pune în practică această viziune și prin ce proces trebuie să treacă pentru a deveni capabili să o susțină? Întrebarea aceasta nu a venit dintr-un exercițiu intelectual, ci din propriile încercări de viață, din experiențele profesionale, din problemele de sănătate și din perioada în care am fost obligat să încetinesc și să privesc cu sinceritate spre mine însumi.
Abia atunci am înțeles că reconstrucția unei națiuni și reconstrucția omului nu sunt două procese diferite, ci două dimensiuni ale aceleiași realități. Din această conștientizare s-a născut ceea ce avea să devină, fără să fi fost planificat, cel de-al doilea volum al trilogiei, Arhitectura Reconstrucției, iar mai târziu ideea celui de-al treilea volum, Trezirea Conștiinței Naționale. Privite împreună, cele trei cărți alcătuiesc un singur proiect: prima încearcă să răspundă întrebării ce vrem să construim ca națiune, cea de-a doua urmărește cum începe reconstrucția omului care dorește să participe la această construcție, iar cea de-a treia caută să transforme aceste principii într-o arhitectură strategică a guvernării.
Această convingere nu s-a născut însă doar din experiența profesională. Ea este inseparabilă de generația din care fac parte.
Puține generații au avut privilegiul și, în același timp, povara de a trăi schimbarea unei lumi. M-am născut într-o Românie aflată încă sub semnul comunismului, am copilărit într-o societate în care libertatea era mai degrabă o speranță decât o realitate și am intrat în viața adultă exact în momentul în care întreaga ordine politică, economică și socială începea să se transforme. Am aparținut unei generații care nu a primit un model gata construit, ci a fost obligată să învețe aproape din mers ce înseamnă libertatea, responsabilitatea și reconstrucția.
Privind retrospectiv, înțeleg că experiența acestei generații nu poate fi redusă la o succesiune de evenimente istorice. Ea reprezintă un proces de formare care ne-a obligat să trăim între două lumi: una care dispărea și alta care încă își căuta propriile repere. În acest spațiu al incertitudinii am descoperit că libertatea fără proiect poate fi risipită, că meritul fără instituții poate fi abandonat și că nicio societate nu se reconstruiește doar prin schimbarea conducătorilor, dacă oamenii și valorile rămân captive vechilor mecanisme.
Anii petrecuți ca inginer, arhitect de sisteme și formator au consolidat această înțelegere. Orice construcție durabilă începe cu fundația sa. Nu există clădire solidă fără o structură bine gândită, după cum nu există stat capabil fără o arhitectură instituțională coerentă și nu există reconstrucție națională fără oameni care înțeleg, în egală măsură, rănile trecutului și provocările viitorului.
În cele din urmă am ajuns să privesc propria biografie nu doar ca pe o succesiune de întâmplări personale, ci ca pe o metodă de înțelegere. Succesele, eșecurile, dezamăgirile, întâlnirile decisive, problemele de sănătate și experiențele profesionale au început să formeze un fir logic pe care nu îl observasem până atunci. Din acel moment am înțeles că experiența individuală poate deveni cunoaștere, iar cunoașterea poate deveni responsabilitate.
Cartea pe care o aveți în față reprezintă prima etapă a acestui drum. Ea nu oferă răspunsuri definitive și nici nu pretinde că descrie singura cale posibilă. Este o invitație la reflecție și la dialog, construită pe convingerea că marile transformări nu încep prin promisiuni spectaculoase, ci prin înțelegerea profundă a realității și prin asumarea responsabilității pentru ceea ce fiecare dintre noi poate construi.
Dacă această lucrare va reuși să îi determine pe cititori să privească România nu doar prin prisma dificultăților sale, ci și prin prisma posibilităților sale, dacă va încuraja dialogul în locul etichetelor și construcția în locul resemnării, atunci voi considera că și-a îndeplinit misiunea.