Resurse, oameni și valoare adăugată pierdută
România nu este săracă prin lipsă de resurse, ci prin incapacitatea de a transforma resursele și oamenii în putere productivă durabilă.
Acest capitol folosește diagnosticul României extractive ca bază pentru o radiografie mai largă a anului 2026: deficit fiscal, demografie, muncă, rural-urban, educație, sănătate, digitalizare, inovare și încredere socială. Nu este un raport statistic, ci o încercare de a lega cifrele de viața concretă a oamenilor și de capacitatea statului de a transforma realitatea în proiect.
De la starea societății la diagnosticul României extractive
Capitolul original purta un titlu simplu și apăsat: “Starea actuală a societății noastre”. Era, în realitate, mai mult decât o descriere a unei epoci. Era încercarea de a înțelege de ce, după 1989, într-o țară care primise libertatea politică, oamenii continuau să trăiască în nesiguranță, de ce cei care munciseră cinstit deveneau tot mai vulnerabili, de ce parvenirea părea mai eficientă decât pregătirea și de ce diferența dintre bogăție și sărăcie se adâncea fără ca Statul să mai poată sau să mai vrea să o corecteze.
Citind astăzi acele pagini, la mai bine de două decenii distanță, nu mă mai pot mulțumi să repet aceeași durere în aceleași cuvinte. Unele formulări aparțin unui om aflat atunci foarte aproape de rana tranziției. Dar ideea de fond rămâne.
Cine avea acces la informație, contracte, proprietăți, funcții, rețele, instituții și capital a putut construi rapid putere. Cine avea doar muncă, educație și bună-credință a fost obligat să învețe din mers o lume care nu fusese proiectată pentru el.
În ediția 2026, acest capitol trebuie să spună lucrurile mai precis. Problema României nu este doar sărăcia, doar inegalitatea, sau doar corupția.
Avem oameni, dar îi pierdem prin emigrare. Avem pământ, dar prea puțină procesare. Avem energie, dar prea puțină industrie avansată legată de ea. Avem fonduri europene, dar prea puțină capacitate de a le transforma în firme românești, tehnologie, competențe și lanțuri de valoare. Avem tineri inteligenți, dar nu avem întotdeauna instituții capabile să-i păstreze, să-i respecte și să-i așeze acolo unde pot crea valoare.
Așa se naște ceea ce se poate numi
Această formulare nu este o invitație la izolare și nici o respingere a Europei. România are nevoie de UE, de NATO, de piața comună, de capital, de tehnologie și de parteneriate.
Clasele sociale, mobilitatea blocată și frica de cădere
În manuscrisul inițial vorbeam despre diferența dintre clase sociale și despre soarta clasei de jos. Astăzi aș evita rigiditatea acestor termeni, nu pentru că realitatea ar fi dispărut, ci pentru că a devenit mai complicată. Nu mai trăim într-o societate în care clasa socială se vede doar după muncă, locuință sau educație. În 2026, ea se vede după accesul la școală bună, la sănătate, la credit corect, la proprietate, la orașe funcționale, la rețele profesionale, la informație, la capital și la protecția unei instituții atunci când drepturile îți sunt încălcate.
România s-a schimbat mult de la anii despre care scriam atunci. Au apărut orașe mai vii, salarii mai mari, companii moderne, servicii digitale, industrii integrate în lanțuri europene și comunități profesionale care nu existau în primii ani de tranziție. Dar sub această modernizare reală s-a păstrat o fractură adâncă.
În vechiul text, observam cu amărăciune parvenitismul celor ridicați repede și lipsa lor de solidaritate față de cei rămași în urmă. Astăzi aș formula altfel: tranziția a produs nu doar bogați și săraci, ci și o cultură a fricii de cădere. Mulți dintre cei care au reușit nu au devenit automat mai solidari, pentru că reușita lor a fost trăită ca evadare individuală dintr-un sistem perceput ca ostil. Cine scapă dintr-o clădire care arde nu se întoarce întotdeauna să-i salveze pe ceilalți. Uneori își construiește un zid în jurul propriei salvări.
Această frică de cădere este una dintre cauzele profunde ale lipsei de coeziune.
Trăiește mai bine decât generațiile anterioare, dar se teme de boală, de inflație, de rate, de pierderea locului de muncă, de costurile educației copiilor, de bătrânețe și de deciziile arbitrare ale statului. Nu este o clasă proprietară în sens productiv, ci adesea o clasă îndatorată, dependentă de salariu și de acces la credit.
O societate nu devine sănătoasă doar pentru că o parte a populației ajunge să consume mai mult. Devine sănătoasă atunci când o parte tot mai mare a populației poate planifica viitorul. A putea planifica viitorul este diferența dintre supraviețuire și viață demnă. În acest sens,
Munca între demnitate și vulnerabilitate
În capitolul vechi am scris mult despre muncă, despre nesiguranța salariului, despre tânărul plecat din sat sau dintr-un oraș mic spre metropola care promite totul și apoi îl consumă treptat până la epuizare, despre angajatul prins între taxe, rate, chirie și cheltuieli, despre liberul profesionist care câștigă libertate, dar pierde protecție, despre patronul care încearcă să construiască un sistem și despre investitorul care ajunge să fie respectat nu pentru muncă, ci pentru capital. Acea tipologie trebuie păstrată, pentru că ea rămâne utilă. Dar trebuie maturizată.
Angajatul român al anului 2026 nu mai seamănă în totalitate cu angajatul anilor 2000. Are alte instrumente, altă mobilitate, alte opțiuni, alt acces la informație. Poate lucra în corporații, în firme românești, în administrație, remote de la distanță, hibrid, pentru clienți străini, în IT, servicii, industrie, logistică sau economie digitală. Dar dependența fundamentală rămâne.
Liberul profesionist pare mai liber, dar de multe ori libertatea lui este o formă rafinată de singurătate economică. El își vinde competența, timpul și reputația. Dacă este bun, poate câștiga mai mult decât un angajat. Dar dacă se îmbolnăvește, dacă piața se schimbă, dacă apare o tehnologie care îi reduce valoarea muncii sau dacă un client important întârzie plata, libertatea lui se transformă rapid în vulnerabilitate.
Patronul mic sau antreprenorul român se află, la rândul său, într-o poziție paradoxală. În discursul public este lăudat ca motor al economiei, dar în realitate este adesea strivit între fiscalitate imprevizibilă, lipsă de capital, birocrație, costuri administrative, forță de muncă plecată, concurență a marilor firme și un Stat care cere repede, răspunde greu și controlează mai ușor decât sprijină.
Investitorul, în sensul sănătos al cuvântului, ar trebui să fie cel care transformă economisirea în capital productiv. În România însă, cultura investiției a fost mult timp înlocuită de cultura speculației. Prea mulți au învățat să câștige din teren, intermediere, contract preferențial, imobiliare, revânzare sau acces administrativ, nu din producție, tehnologie, export, inovare și creșterea competenței oamenilor.
Reconstrucția României cere o nouă demnitate a muncii. Dar demnitatea muncii nu înseamnă doar discursuri despre hărnicie. Înseamnă salarii legate de productivitate, educație continuă, protecție împotriva abuzului, acces la proprietate productivă, posibilitatea de a participa la profit, capitalizare a firmelor mici, contracte corecte, fiscalitate predictibilă și
Creditul pentru locuință, creditul și capcana prezentului permanent
În textul vechi am insistat asupra rolului locuinței, creditului și vulnerabilității celui care își începe viața adultă. Nu întâmplător. O casă nu este doar un bun imobiliar. Este primul semn că viitorul poate fi planificat.
România postcomunistă a avut o particularitate dramatică: milioane de oameni au devenit proprietari de locuințe printr-un proces istoric irepetabil, cumpărând apartamente de Stat la valori care nu reflectau piața reală. Această măsură a oferit securitate unei generații, dar a creat și o iluzie: aceea că proprietatea imobiliară este suficientă pentru libertate. În realitate, proprietatea asupra locuinței nu înlocuiește proprietatea productivă.
Tinerii de astăzi nu mai beneficiază de aceeași poartă istorică. Ei intră într-o piață a locuirii mult mai scumpă, alimentată de credit, investiții speculative, dezvoltări inegale, migrație internă spre marile orașe și concentrarea oportunităților în câteva centre urbane. Acolo unde există locuri de muncă mai bune, locuirea devine mai scumpă. Acolo unde locuirea este mai accesibilă, oportunitățile și locurile de muncă sunt mai puține. Această ruptură teritorială devine una dintre marile cauze ale frustrării sociale.
În vechiul text criticam creditul de consum al anilor 2000. Astăzi trebuie să criticăm mai larg cultura îndatorării fără acumulare productivă. Nu orice datorie este rea. Dar datoria care nu produce viitor este o formă de amanetare a libertății.
O economie sănătoasă trebuie să-i ajute pe oameni să treacă de la chirie nesigură la locuire stabilă, de la salariu consumat lunar la economisire, de la economisire pasivă la investiție, de la investiție individuală fragilă la proprietate productivă.
Domnia banului și economia de rentă
În manuscrisul inițial exista o secțiune intitulată dur: domnia banului. Acolo se afla una dintre intuițiile centrale ale cărții: după 1989, România a înlocuit repede idealul libertății cu fascinația îmbogățirii rapide. Banul a devenit dovada valorii, chiar și atunci când nu era rezultatul valorii create. Nu proprietatea câștigată prin muncă era problema, ci proprietatea obținută prin capturarea momentului istoric.
Astăzi aș numi acest fenomen economie de rentă. O economie de rentă este o economie în care câștigul vine mai mult din poziție decât din creație, mai mult din acces decât din competență, mai mult din controlul unei resurse decât din transformarea ei, mai mult din intermediere decât din producție.
Economia de rentă a avut în România mai multe forme: acces preferențial la active privatizate, speculație imobiliară, contracte publice direcționate, intermediere fără valoare adăugată, importuri profitabile care au înlocuit producția internă, terenuri transformate administrativ în averi, resurse exploatate cu valoare adăugată insuficient păstrată în țară. Nu toate aceste fenomene sunt ilegale. Tocmai aici este dificultatea.
Domnia banului nu înseamnă doar bogăție ostentativă. Înseamnă schimbarea criteriului de respect. Profesorul, inginerul, medicul, meseriașul, cercetătorul, militarul, antreprenorul productiv și funcționarul integru au pierdut adesea vizibilitate în fața celui care afișează succesul. O societate care confundă afișarea succesului cu meritul ajunge să-și educe copiii nu pentru a construi, ci pentru a prinde scurtătura potrivită.
Reconstrucția cere o nouă ierarhie morală a economiei. Nu sărăcia trebuie glorificată, nu bogăția trebuie demonizată.
Trebuie respectat profitul rezultat din risc, muncă, inovație și organizare. Dar trebuie privit cu maximă suspiciune profitul rezultat din captură, monopol, intermediere artificială, lipsă de concurență sau slăbiciune administrativă.
România extractivă: resurse, oameni și valoare pierdută
În forma sa cea mai gravă, România extractivă nu se vede doar în bilanțuri economice. Se vede în gările și aeroporturile prin care pleacă oameni, în satele în care copiii cresc cu părinții departe, în orașele mici din care dispar meseriile, în fabricile închise, în terenurile vândute, în produsele importate pe care le-am fi putut produce, în specialiștii formați aici și valorificați în altă parte.
Migrația românească nu poate fi redusă la libertatea de circulație, deși libertatea de circulație a fost un câștig istoric. Ea trebuie privită și ca simptom al eșecului intern. Milioane de români au plecat pentru că România nu le-a oferit suficientă predictibilitate, respect, salariu, servicii publice, meritocrație și sentimentul că viitorul copiilor lor poate fi construit acasă. În funcție de metodologie, Diaspora extinsă este estimată la câteva milioane de persoane și este frecvent discutată public în intervale care depășesc șase milioane atunci când includem cetățeni, descendenți și comunități românești din proximitatea statului român. Această cifră trebuie tratată riguros în fiecare moment, dar fenomenul nu poate fi contestat:
Mai dureros este că această plecare nu a fost doar individuală. Ea a devenit strategie familială. Părinți plecați pentru copii rămași acasă. Copii născuți în alte țări. Tineri care învață limba altui Stat înainte de a învăța să se simtă parte dintr-un Proiect Românesc. Bunici transformați în părinți de rezervă. Familii care trăiesc între două lumi și care trimit bani în țară, dar nu mai trimit întotdeauna încredere. Remitențele (banii trimiși în țară de Diaspora) ajută gospodăriile, dar nu pot înlocui o economie națională matură.
România a devenit, în același timp, dependentă de importuri într-un mod care ar trebui să ne neliniștească. Nu este o problemă că importăm. Orice economie modernă importă.
Fondurile europene au fost și rămân o oportunitate majoră. Ar fi o eroare gravă să le disprețuim. Fără ele, multe proiecte de infrastructură, modernizare și reformă ar fi fost imposibile sau întârziate. Dar fondurile europene nu sunt strategie în sine. Ele sunt combustibil. Dacă nu ai motor, direcție, mecanic, hartă și șofer, combustibilul se consumă fără să ajungi unde trebuie.
Problema României nu este că alții participă la aceste proiecte, ci că Statul nu a construit suficient furnizori locali, capacitate de mentenanță, proprietate intelectuală, firme românești și competențe care să rămână aici.
De aceea, România extractivă trebuie transformată în România productivă. Nu prin izolare. Nu prin naționalism economic primitiv. Nu prin ostilitate față de capitalul european. Ci printr-o întrebare simplă pusă la fiecare politică publică, la fiecare investiție și la fiecare contract major:
Rămâne doar asfalt, echipament și factură? Sau rămân firme, meserii, tehnologie, date, capacitate de operare, capital românesc și oameni mai bine pregătiți?
Economia de consum și dezvoltarea care nu se maturizează
România ultimelor decenii a cunoscut o creștere reală. Nu trebuie negat ceea ce este evident. Oamenii trăiesc, în medie, cu mai multe bunuri, au acces la servicii mai diverse, circulă mai mult, comunică mai ușor și se raportează la standarde europene. Dar aici se ascunde și pericolul:
O țară nu devine puternică doar pentru că mall-urile sunt pline, creditele se acordă, autostrăzile se construiesc încet, iar salariile cresc în termeni nominali. Devine puternică atunci când produce mai multă valoare decât consumă și când cetățenii ei dețin o parte semnificativă din mijloacele prin care acea valoare se produce.
Consumul poate ascunde slăbiciunea. El poate fi alimentat de importuri, datorie, remitențe, fonduri europene, salarii publice crescute peste productivitate și credit. Atât timp cât fluxurile intră, imaginea pare acceptabilă. Dar la primul șoc, se vede diferența dintre economie productivă și economie de consum. Economia productivă are fabrici, ferme viabile, firme capitalizate, competențe, exporturi, proprietate intelectuală, lanțuri de furnizori, energie sigură, logistică, capacitate de adaptare. Economia de consum are rafturi pline, dar depinde de alții pentru prea multe lucruri esențiale.
Deficitele României trebuie citite în această cheie. Deficitul bugetar nu este doar o cifră contabilă. Este semnul unui Stat care promite mai mult decât poate susține. Deficitul comercial și cel de cont curent nu sunt doar probleme pentru economiști. Ele arată că
Când aceste dezechilibre devin cronice, ele nu mai sunt accidente. Devin model. În 2026, întrebarea nu mai este dacă România a progresat față de anii nouăzeci. Evident că a progresat.
O lume în care lanțurile de aprovizionare se rup, energia devine instrument strategic, tehnologia se concentrează în câteva centre globale, AI schimbă munca, Rusia rămâne agresivă la frontiera estică, China concurează industrial cu o forță uriașă, iar SUA cer Europei să-și asume mai multă apărare.
Adevărata dezvoltare începe când o țară nu trebuie să se întrebe doar cât poate consuma, ci în primul rând ce poate produce, apăra, repara, exporta, inova și transmite mai departe.
Statul social, Statul slab și Statul care administrează dependența
În capitolul original criticam felul în care nemulțumirea socială era stinsă prin ajutoare, creșteri salariale insuficiente și măsuri care linișteau temporar fără să rezolve fondul problemei. Astăzi aș formula astfel: România a oscilat prea mult între Statul absent și Statul paternalist, fără să construiască Statul capabil.
Nu orice ajutor social este greșit. Dimpotrivă, o societate civilizată trebuie să aibă mecanisme de protecție pentru boală, bătrânețe, handicap, șomaj, sărăcie extremă, copii vulnerabili și situații de criză. Dar protecția socială nu trebuie să înlocuiască strategia de dezvoltare. O țară nu poate trăi la nesfârșit din compensări. Dacă politicile sociale nu sunt legate de educație, muncă, locuire, sănătate preventivă, formare profesională și proprietate productivă, ele tratează simptomele, nu cauzele.
Statul slab nu este Statul care cheltuiește puțin. Statul slab este Statul care nu știe ce obține pentru ceea ce cheltuiește. Poți avea cheltuieli mari și rezultate slabe. Poți avea instituții numeroase și capacitate redusă. Poți avea strategii, comitete, agenții, rapoarte și platforme fără să ai livrare. Aici se află una dintre bolile administrației românești: confuzia dintre existența instituției și capacitatea ei reală.
Statul care administrează dependența preferă cetățeanul previzibil și dependent. Îi oferă ajutor, hârtie, aprobare, subvenție, amânare, promisiune, dar nu îi oferă întotdeauna instrumentele prin care să iasă din dependență.
Pentru mine, ca om care a lucrat cu sisteme tehnice avansate, diferența este clară. Un sistem prost administrat poate funcționa o vreme prin efortul eroic al unor oameni. Dar fără arhitectură, automatizare, monitorizare, securitate, standarde și responsabilități clare, sistemul se degradează. Statul Român a supraviețuit prea mult prin eroism local și improvizație. Reconstrucția cere proiectare, nu doar supraviețuire.
Sărăcia, locul de muncă și pierderea orizontului moral
Sărăcia nu este doar lipsa banilor. Este micșorarea orizontului. Omul sărac nu este doar omul care are mai puțin, ci omul care este obligat să gândească pe termen prea scurt. Când toată energia se duce în chirie, hrană, facturi, transport, medicamente și rate, viitorul devine un lux. În acel moment, societatea pierde ceva mai important decât puterea de cumpărare:
În vechiul capitol descriam cu duritate degradarea produsă de șomaj, vicii, locuire proastă, datorii și nesiguranță. Unele pasaje trebuie rescrise astăzi cu mai multă prudență și empatie, pentru a nu transforma victimele sistemului în vinovații propriei decăderi.
Îl face să accepte ceea ce altădată ar fi respins. Îl împinge spre datorii, dependențe, compromisuri și neîncredere. Îi strică relațiile de familie și îi slăbește respectul de sine.
Creșterea economică trebuie judecată și după efectul asupra vieții obișnuite: poate tânărul să-și întemeieze o familie? Poate familia să-și cumpere sau să-și închirieze decent o locuință? Poate copilul dintr-o comună să ajungă la o școală bună? Poate un bolnav să fie tratat fără să-și vândă demnitatea? Poate un om de 50 de ani să se recalifice fără să fie aruncat la marginea economiei?
Aici se vede legătura dintre economie și morală.
De aceea, Reconstrucția Socială nu este un capitol separat de Reconstrucția Economică. Este chiar esența ei. O Economie Productivă trebuie să producă nu doar PIB, ci oameni capabili să-și păstreze demnitatea.
Educația economică și trecerea de la salariat la proprietar productiv
În textul vechi ceream pregătire financiară și economică pentru întreaga societate. Această idee rămâne esențială. O populație care nu înțelege creditul, inflația, dobânda, impozitul, investiția, riscul, productivitatea și diferența dintre activ și pasiv devine pradă sigură pentru bănci, speculanți, politicieni și comercianți de iluzii. Educația economică nu este un moft. Este igienă civică.
Dar astăzi trebuie mers mai departe. Nu este suficient să-i învățăm pe oameni să-și administreze mai bine puținii bani.
Dacă cetățeanul rămâne doar salariat, chiar și bine educat financiar, el rămâne dependent de salariu. Dacă rămâne doar consumator, chiar și atent, el rămâne la capătul lanțului de valoare. Dacă rămâne doar beneficiar de programe publice, el rămâne vulnerabil politic. Democrația proprietății productive începe atunci când cetățeanul poate deține o parte din ceea ce produce valoare.
Proprietatea productivă nu înseamnă doar fabrică sau teren. În secolul XXI, ea înseamnă și cod, date, brand, brevet, proces, comunitate de utilizatori, competență și acces la piață.
Statul trebuie să creeze regulile prin care această trecere devine posibilă. Nu prin confiscare, nu prin redistribuire arbitrară, nu prin ostilitate față de cei care au reușit cinstit, ci prin lărgirea accesului. Credit pentru producție, nu doar pentru consum. Fiscalitate care încurajează reinvestirea. Achiziții publice care dezvoltă furnizori locali. Educație antreprenorială serioasă. Burse pentru competențe tehnice. Incubatoare care nu sunt doar spații de birouri, ci mecanisme de transformare a ideii în produs. Cooperative care nu repetă CAP-ul comunist, ci funcționează ca instrumente moderne de negociere, procesare și export.
Aici se află răspunsul doctrinar la drama descrisă în capitolul original. Nu ajunge să deplângem clasa de jos.
De la periferie de consum la nod de reziliență
În 2002, când a fost scris capitolul original, România se pregătea încă pentru integrarea europeană. Astăzi, România este Stat membru UE de aproape 20 de ani și membru NATO de peste 20, parte a pieței unice, a lanțurilor europene de producție și a sistemului occidental de securitate. Dar această apartenență nu anulează întrebarea fundamentală:
Suntem doar piață, coridor, frontieră și rezervor de forță de muncă? Sau putem deveni nod de producție, securitate, energie, agricultură, tehnologie și reziliență?
Lumea anului 2026 nu mai permite inocență strategică. SUA rămân principalul garant de securitate al Occidentului, dar își concentrează tot mai mult atenția pe competiția cu China. China este un pol industrial și tehnologic care pune presiune directă pe economia europeană. Rusia rămâne amenințare militară și hibridă în vecinătatea noastră. UE este putere economică și normativă, dar pierde relativ teren în competiția tehnologică și militară.
Reziliența nu înseamnă doar Armată, deși apărarea este esențială. Înseamnă capacitatea societății de a continua să funcționeze sub șoc: energie, alimente, comunicații, transport, sănătate, securitate cibernetică, administrație digitală, educație, industrie, logistică și încredere publică. O țară care nu produce suficient, nu repară suficient, nu instruiește suficient și nu controlează suficient propriile infrastructuri este vulnerabilă chiar înainte de primul atac.
Din această perspectivă, capitolul social devine capitol de securitate națională.
O Națiune nu poate avea apărare solidă cu o societate fragilă, cu tineri plecați, cu sate golite, cu școli slabe și cu economie incapabilă să susțină efort industrial.
România trebuie să iasă din postura de periferie de consum și să devină nod de reziliență europeană. Acesta este sensul strategic al Reconstrucției.
Ce trebuie făcut: direcții pentru reconstrucția social-economică
Munca trebuie să poată duce nu doar la salariu, ci la acumulare, participație, economisire, capitalizare și autonomie. Fără această legătură, societatea rămâne împărțită între cei care dețin și cei care depind.
Fiecare proiect public major ar trebui evaluat nu doar după absorbție, ci după ceea ce lasă în urmă: firme românești întărite, competențe, tehnologie, mentenanță locală, date, standarde, interoperabilitate, locuri de muncă și valoare adăugată. Absorbția fără maturizare este administrare de flux, nu dezvoltare.
România nu trebuie să inventeze artificial campioni naționali protejați politic, dar trebuie să identifice domenii în care poate construi avantaj: energie, agricultură procesată, industrie de apărare, securitate cibernetică, servicii digitale, infrastructură critică, logistică la Marea Neagră, tehnologie pentru administrație, sănătate și educație. Sprijinul public trebuie condiționat de performanță, export, inovare, locuri de muncă, fiscalizare și evaluare finală.
Nu putem cere tinerilor să rămână dacă nu pot locui decent, nu pot avea copii fără teamă și nu pot accesa școli și servicii publice acceptabile. Locuirea trebuie tratată ca infrastructură socială, nu doar ca piață imobiliară.
Diaspora nu trebuie privită doar ca sursă de remitențe sau vot emoțional. Trebuie integrată în investiții, mentorat, rețele profesionale, educație, export, capitalizare, cercetare și diplomație economică. Un român plecat nu trebuie pierdut. Dar pentru a nu fi pierdut, Statul trebuie să-l trateze ca partener, nu ca rezervă financiară sau simbol electoral.
În secolul AI, omul care nu înțelege economia și tehnologia va fi manipulat de ambele. Educația civică a viitorului trebuie să includă buget personal, credit, impozite, investiții, date, securitate digitală, AI, dezinformare și drepturi digitale.
Concluzie: țara care trebuie să învețe să păstreze valoarea
Când am scris pentru prima dată despre starea societății noastre, vedeam mai ales durerea imediată: sărăcia, nedreptatea, parvenirea, nesiguranța, locuirea, creditul, munca și prăpastia dintre cei care reușiseră prin acces și cei care se încăpățânau să reușească prin muncă. Astăzi văd aceeași realitate dintr-un punct mai matur. Nu mai este suficient să spun că societatea este nedreaptă. Trebuie să spun de ce rămâne nedreaptă și ce arhitectură trebuie construită pentru a o face funcțională.
România nu va fi reconstruită prin simpla creștere a veniturilor, nici prin ajutoare, nici prin fonduri europene absorbite contabil, nici prin discurs patriotic, nici prin indignare.
Nu trebuie să fim împotriva Europei pentru a cere ca România să conteze mai mult în Europa. Nu trebuie să fim împotriva capitalului străin pentru a construi capital românesc. Nu trebuie să fim împotriva pieței pentru a cere reguli corecte. Nu trebuie să fim împotriva tehnologiei pentru a cere ca tehnologia să slujească omul. Nu trebuie să fim împotriva Statului pentru a cere ca Statul să înceteze să fie slab, capturat sau indiferent.
Adevărata linie de demarcație nu este între stânga și dreapta, între Stat și piață, între național și european.
Reconstrucția Națiunii Române și a României anilor 2026-2040 începe în clipa în care refuzăm să mai fim doar piață, forță de muncă și beneficiar administrat și alegem să devenim o Națiune proprietară, productivă, competentă și demnă.