IMM-uri, cooperative, capital românesc, industrie, agricultură, fiscalitate și energie
Reconstrucția economică cere IMM-uri productive, cooperative moderne, capital românesc, industrie, agricultură, energie și tehnologie.
De la diagnosticul dependenței la Arhitectura Producției
După ce am descris România ca sistem neterminat, ca Stat capturat parțial de rețele și ca societate din care se extrage prea multă valoare fără a se întoarce destulă putere productivă, trebuie să pun întrebarea pe care orice doctrină serioasă este obligată să o pună: ce economie vrem să construim în loc? Nu este suficient să constatăm că importăm prea mult, că emigrația a golit sate și orașe, că fondurile europene nu au maturizat suficient capitalul local sau că prea multe politici publice au rămas exerciții administrative. Trebuie să transformăm diagnosticul într-o arhitectură de reconstrucție.
Economia reconstrucției nu este o întoarcere la autarhie. România nu poate și nu trebuie să se închidă. Suntem în Uniunea Europeană, avem nevoie de piața unică, de investiții străine, de tehnologie, de exporturi, de parteneriate și de capital. Dar maturitatea economică nu înseamnă să accepți orice rol îți este atribuit în lanțurile de valoare. Înseamnă să alegi conștient unde vrei să urci, ce vrei să produci, ce nu vrei să pierzi, ce resurse trebuie procesate intern și ce competențe trebuie formate înainte ca alții să decidă pentru tine.
Ne-am adaptat la cerințele finanțatorilor, la regulile pieței, la nevoile investitorilor, la lipsa capitalului autohton, la plecarea oamenilor, la importuri, la proiecte europene și la crize. Adaptarea este necesară, dar nu este strategie.
IMM-ul productiv ca celulă economică a clasei mijlocii
Marile corporații nu trebuie demonizate și capitalul străin nu trebuie transformat în dușman. Ar fi o eroare doctrinară și economică. Dar o țară în care firmele mici și mijlocii rămân fragile, subcapitalizate, birocratizate și dependente de consum local nu poate avea o clasă mijlocie robustă.
Un IMM care produce, repară, integrează, procesează, exportă sau oferă servicii cu valoare adăugată nu este doar o firmă. Este o școală de responsabilitate. Acolo se învață relația dintre muncă și rezultat, dintre client și calitate, dintre credit și risc, dintre tehnologie și productivitate. O țară cu sute de mii de astfel de nuclee este mai greu de capturat decât o țară în care majoritatea populației depinde doar de salarii, importuri și transferuri.
Desigur, evaziunea trebuie combătută. Dar combaterea evaziunii nu poate fi confundată cu sufocarea administrativă a tuturor celor care încearcă să producă. O economie productivă are nevoie de fiscalitate predictibilă, reguli clare, digitalizare reală, acces la credit, scheme de garantare, achiziții publice deschise și criterii prin care firmele mici pot intra în lanțuri de valoare mai mari.
Cooperativele moderne și proprietatea asociativă
În România, cuvântul cooperativă poartă încă povara memoriei comuniste. Pentru mulți, el trimite la constrângere, colectivizare, pierderea proprietății și abuz. Tocmai de aceea trebuie spus limpede: cooperativa modernă nu este întoarcerea la CAP, ci
Un agricultor singur, un atelier singur, o firmă mică izolată sau un grup de producători locali fără capacitate de negociere nu pot concura cu rețele mari, retail concentrat, importuri agresive și fluctuații de preț. Asocierea nu este o umilință, ci o formă de inteligență economică.
Cooperativele agricole, cooperativele de procesare, cooperativele energetice locale, platformele digitale de distribuție și formele de acționariat al angajaților pot deveni instrumente ale reconstrucției dacă sunt apărate de captură politică, birocratizare și clientelism. Nu orice asociere este virtuoasă. Asocierea devine productivă doar atunci când are reguli, audit, transparență, management profesionist și piață reală.
Agricultura: de la pământ deținut la hrană procesată
România are pământ, dar nu are încă suficientă putere agroalimentară. Aceasta este una dintre contradicțiile noastre istorice. A deține teren nu este același lucru cu a avea agricultură competitivă. A exporta materie primă nu este același lucru cu a avea securitate alimentară. A produce cereale nu este același lucru cu a controla lanțul complet al hranei: depozitare, procesare, ambalare, logistică, brand, distribuție și export cu valoare adăugată.
Războiul din Ucraina, crizele energetice, schimbările climatice și fragmentarea lanțurilor de aprovizionare arată că agricultura nu mai poate fi tratată ca sector nostalgic sau ca zonă de subvenție. Ea trebuie privită ca parte a securității naționale.
Reconstrucția rurală trebuie să însemne ferme viabile, procesare locală, irigații, energie, drumuri, școli profesionale, date agricole, tehnologii digitale, cooperative și acces al tinerilor la pământ și capital. Satul nu va fi salvat prin poezie, ci prin economie reală. Tradiția are nevoie de infrastructură ca să supraviețuiască.
Industria și reindustrializarea inteligentă
Nu orice nostalgie industrială este strategie. România nu trebuie să reconstruiască fabricile trecutului doar pentru că au existat cândva. Dar nici nu poate accepta ideea că viitorul aparține exclusiv serviciilor, comerțului și consumului.
Reindustrializarea inteligentă înseamnă alegere. Nu putem produce tot. Putem însă alege domenii în care poziția geografică, resursele, tradiția tehnică, universitățile, piața regională și contextul european ne dau șanse reale: energie, apărare, mentenanță industrială, componente, echipamente electrice, agricultură procesată, materiale, software industrial, tehnologii cibernetice, infrastructură cloud regională, logistică la Marea Neagră, reconstrucția Ucrainei și infrastructuri critice.
Politica industrială nu înseamnă să alegi firme favorite și să le hrănești din contracte publice. Înseamnă să stabilești domenii prioritare, să creezi infrastructură, să finanțezi competențe, să folosești achiziții publice pentru inovare, să susții cercetarea aplicată și să condiționezi sprijinul de performanță, export, transfer tehnologic și locuri de muncă bine plătite.
Fiscalitatea ca instrument de maturizare
Fiscalitatea nu este doar mecanism de colectare. Este limbajul prin care Statul spune ce încurajează și ce descurajează. Dacă taxezi excesiv munca productivă și tolerezi renta, speculația sau optimizarea agresivă, nu trebuie să te mire că oamenii fug de producție.
România are nevoie de o fiscalitate predictibilă, simplă acolo unde se poate, fermă acolo unde trebuie și orientată spre investiție. Trebuie stimulată reinvestirea profitului, capitalizarea firmelor, formarea profesională, cercetarea aplicată, acționariatul salariaților și producția cu valoare adăugată. Trebuie descurajată economia de rentă, extragerea valorii fără reinvestire și externalizarea artificială a profiturilor.
Energia ca fundament al suveranității funcționale
Fără energie sigură, competitivă și predictibilă, nu există industrie. Fără industrie, nu există salarii mari pe scară largă. Fără salarii bune și proprietate productivă, nu există clasă mijlocie stabilă.
Energia trebuie să fie domeniul în care România încetează să gândească fragmentar. Nu ajunge să avem resurse, dacă nu avem strategie de preț, industrie consumatoare, competențe de mentenanță, lanțuri locale, protecție cibernetică și capacitate de investiție.
Tranziția verde, competitivitatea și frâna de mână europeană
Încălzirea globală este o realitate care nu poate fi negată responsabil. Schimbările climatice afectează agricultura, apa, pădurile, infrastructurile, sănătatea, migrația, securitatea alimentară și stabilitatea economică. O țară matură nu își construiește viitorul ignorând aceste transformări.
Aici se află una dintre marile contradicții ale Europei contemporane. Uniunea Europeană a ales să fie lider global al tranziției verzi, prin Green Deal, Fit for 55, ETS, CBAM, obiective de reducere a emisiilor și reguli extinse pentru energie, transport, clădiri și industrie. În intenție, direcția este legitimă. În practică, apare o întrebare dură:
Nu putem salva planeta doar prin scumpirea producției europene. Dacă o fabrică se închide în România, Germania, Polonia sau Franța, iar bunurile sunt apoi importate din zone cu energie mai ieftină și emisii mai mari, Europa nu a rezolvat problema globală. A mutat-o. A redus emisiile din bilanțul propriu, dar a importat emisii încorporate în produse fabricate în altă parte. Acesta este riscul de carbon leakage (relocarea emisiilor de carbon dintr-o jurisdicție cu reguli climatice stricte într-o jurisdicție cu reguli mai permisive.), iar faptul că UE a introdus mecanisme de ajustare la frontieră arată că problema este reală, nu o invenție a criticilor tranziției verzi.
Pentru România, problema este și mai dură. Nu intrăm în tranziția verde ca economie industrială complet maturizată, cu capital abundent, tehnologie proprie și companii globale puternice. Intrăm ca economie încă dependentă de importuri, cu capital autohton insuficient, industrie fragilă, deficit comercial, energie strategică sub presiune și administrație care transformă prea des conformarea europeană în povară birocratică.
Aceasta nu înseamnă respingerea tranziției verzi. Înseamnă negocierea ei inteligentă, implementarea etapizată și legarea ei de proprietate productivă românească. Energia curată nu trebuie să devină doar un sector nou controlat de capital extern, subvenții, certificate și consultanță importată. Trebuie să devină industrie locală, mentenanță locală, competență tehnică, fabrici, cooperative energetice, prosumatori (producători de energie verde), stocare, rețele inteligente, cercetare și capital românesc.
Focarele de război adaugă încă o contradicție. În timp ce populațiile și industriile civile sunt chemate la austeritate energetică și decarbonizare accelerată, războaiele consumă combustibili, distrug infrastructuri, ard depozite, deplasează populații, mobilizează logistică militară și cresc presiunea pe lanțurile globale de aprovizionare.
Doctrina Reconstrucției trebuie să propună o tranziție verde realistă: climatic responsabilă, industrial viabilă, social suportabilă și geopolitic lucidă.
Trebuie să accelereze acolo unde tranziția verde creează avantaj, să încetinească acolo unde distruge capacități esențiale, să negocieze compensații acolo unde costurile sunt disproporționate și să investească în tehnologie proprie acolo unde altfel ar deveni doar cumpărător captiv.
Concluzie: economia ca formă de demnitate
Economia Reconstrucției nu este un tabel de indicatori. Este forma materială a Demnității Naționale.
Adevărata Reconstrucție economică nu începe când Statul anunță un nou program, ci când munca cinstită, proprietatea productivă, cooperarea, tehnologia și capitalul răbdător devin mai puternice decât combinația, renta, dependența și improvizația.
